Parfum de toamnă, parfum de linişte, parfum de dor şi aduceri-aminte... O amiază însorită şi calmă, de parcă tot timpul unei zile de sâmbătă ar curge cu acea linişte cu care se topeşte vremea pe drumurile prăfuite de ţară, unde soarele se uită zâmbitor la tine, unde mireasma de gutuie coaptă şi de struguri proaspăt zdrobiţi pluteşte în aer, unde glasul gâştelor se aude până la moara a cărei roată mângâie apa cu iz de pământ reavăn, iar ruginiul frunzelor te face să te minunezi de câte frumuseţi a lăsat Dumnezeu pe pământ.
 
           Au trecut ani... în încercarea mea de a regăsi acea aromă inconfundabilă a pâinii negre proaspăt scoasă din cuptor, acea pâine pe care numai tata, morar de meserie, reuşea să o facă. Au trecut ani... în încercarea mea de a regăsi, în chipuri şi priviri, acea sfinţenie şi înţelepciune pe care le degaja doar mama.

           Au trecut ani... ani plini de amintiri şi de minuni, în acelaşi loc şi acum drag mie: satul Ciuta, comuna Obreja din judeţul Caraş Severin. O copilărie fericită şi o adolescenţă asemănătoare - cu nemurirea tradiţiilor, cu trăinicia Sărbătorilor Sfinte, cu teama şi credinţa în Marele Anonim, cu libertatea de neconfundat - doar un copil de ţară pare că trăieşte, fără a resimţi, câtuşi de puţin, apăsarea scurgerii, prea repede, a Timpului.
 
           Trecerea spre o altă etapă a vieţii, cu acea grijă şi acel tremur faţă de tot ce înseamnă necunoscut, a făcut ca sarcinile şi responsabilităţile să apară mult mai devreme decât mă aşteptam, lăsând în urmă, cu regret, unicitatea unei existenţe irepetabile. Da! Fiecare etapă este unică, efemeră, poate şi de aceea Atotputernicul încearcă nenumărate minţi şi suflete, din dorinţa de a trezi în noi dragostea şi aprecierea faţă de acest MARE DAT care înseamnă viaţa!

          Tributar pe vecie noţiunii de familie, am încercat să menţin, pe parcursul anilor, acel climat care întotdeauna te determină să simţi şi să crezi că singura eliberare de tot ce este mai puţin bun şi frumos pe lumea asta, găseşti ACASĂ, locul unde, în permanenţă, te aşteaptă omul ce-ţi conferă sprijinul, iubirea, înţelegerea şi iertarea fără de care tu nu ai avea puterea să mergi mai departe.
 
           Întâlniri diplomatice, recepţii somptuoase, proiecte şi programe măreţe, mese rotunde, deplasări, forumuri şi dezbateri... nu pot fi egale cu ceea ce lucrurile mult mai simple, ca îmbrăţişarea sau mirosul cafelei duminică dimineaţa, plimbarea prin grădină sau dulceaţa de ghimbir, bradul de Crăciun sau trandafirii roşii plantaţi în curtea casei, reuşesc să sădească în inima mea.

           Când suflă, cu putere şi cânt trist de toamnă, vântul, gândul mă duce, fără să vreau, la nopţile şi zilele ce s-au scurs şi nu se mai pot întoarce, le-a înghiţit veşnicul flămând şi hain – timpul, el – ce de fiecare dată învinge, el – cel iubit şi urât, deopotrivă, ne arată mereu că ireversibilitatea lui nu este o glumă, că de multe, poate de prea multe ori credem, în naivitatea noastră, că suntem atemporali şi chiar veşnic puternici şi de neînvins.
           Timpul a avut grijă să-mi ofere bune şi rele, bucurii şi necazuri, farmec şi momente de neînţeles, sprijin după fiecare înfrângere şi întrebări fără răspunsuri, dar şi efortul de a trăi după o anumită exigenţă căreia trebuie să-i faci faţă cu zâmbetul pe buze, cu amabilităţi de care nu bănuiai că eşti în stare, cu stoicismul ceasornicarului elveţian. Momentele solicitante sunt singurele care mă fac mult mai atent şi mă edifică, dacă mai e cazul, asupra faptului că viaţa nu e atât de liniară, că cei din jur nu sunt atât de previzibili pe cât îi ştim, că lupta pentru sine se dă mai pregnant când apar potenţiale avantaje menite să confere bunăstare, faimă, putere, situaţii ce întăresc convingerea că atribute ca respect, caracter, corectitudine nu mai au nicio relevanţă, că, pentru a ajunge acolo unde se doreşte, nu se mai ţine seama de doleanţe, reguli prestabilite sau bun simţ.
 
           Cu sufletul împovărat de greul zilei, de neomenia unora sau de fariseismul celor care nu au nimic de a face cu adevărul pe care-l clamează cu înverşunare, singurul miracol ce nu-l poate nimeni macula rămâne îngerul cu ochi sclipitori şi mânuţe diafane, o mare bucurie pe care Dumnezeu ne-a putut-o face!

            Înţelepţii îmi şoptesc deseori că viaţa are "farmecul” ei, destul de greu de crezut, de altfel, dar am ajuns să mă conving că trebuie să învăţ să văd frumuseţile şi bucuriile fiecărei zile, fiecărui anotimp, fiecărui an. Şi am învăţat! Am învăţat să văd şi să nu uit că, dincolo de tumultul unei realităţi întregi, narcisa răsare primăvara, rândunelele înseamnă bucurie pe tot parcursul anului, cărăbuşul apare în luna mai, regina nopţii îşi deschide petalele noaptea, doamna mea şi-a cumpărat un pulover alb, de Sfântul Gheorghe se mănâncă frunze proaspete de fag, un prieten mi-a scris după 25 de ani, Irinuca mă trage de păr, o bătrână mă binecuvântează, câinele meu, Cron, îşi ridică lăbuţa şi mă priveşte cu dragoste...

           Aici, la poalele munţilor, unde liniştea tronează, iar Dumnezeu pare că a oprit clipa pentru veşnicie, amintirile sunt întotdeauna mult mai puternice, mult mai vii, sunt trăiri adevărate, reale care nu pot fi mimate şi nici redactate, ele reprezintă viaţa, iar viaţa nu o putem falsifica în niciun fel!